DRAGOSTEA, TARAM DE BASM...

           Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

sursa: http://quadratus.wordpress.com