Cand suntem singuri si oropsiti de rutina, gandul ca vom iubi din nou este lumina dupa care tanjim. Cand, insa, ne-am asezat intr-un destin stabil, cand rosturile ni s-au randuit, cand zvacnetele inimii s-au preschimbat in ticait domol, odihnitor, o noua iubire poate aparea ca o amenintare.
Cand esti casatorit, chiar daca dragostea ta s-a domolit si nu iti mai aduce atata entuziasm ca in primii ani, o iubire proaspata nu e aproape niciodata prilej de bucurie. Stim cu totii ca nu ne-am putea indragosti de altcineva daca dragostea pentru partenerul nostru ne-ar umple inima si ne-ar face fericiti. E limpede ca niciodata o iubire nu se asaza peste alta, ci vine sa umple un gol, dintr-o inima care nu-si mai poate gasi implinirea rotunda. Si, totusi, o dragoste noua insemna neliniste. Inseamna vinovatie. Inseamna suferinta. E un curaj sa-i dam curs sau e mai intelept s-o lasam sa treaca?
La fel, cand iubirea intalnita ni se arata fara sorti de izbanda,, cand stim dintru inceput ca nu vom putea ramane impreuna pentru totdeauna, e un curaj sa vrem sa ne traim povestea pana la final, chiar daca e limpede ca finalul nu va fi nici fericit si nici indepartat? Sau decizia inteleapta ar fi aceea de a ne infrana zborul inimii?
Indiferent de deciziile noastre, eu cred ca, pentru fiecare dintre noi, iubirea e un gest de mare curaj. Numai ca suntem diferiti. Unii sunt gata sa duca mari razboaie. Altii se tem si in vremuri de pace…
sursa: www.kudika.ro
SUUUUPEEERR!
RăspundețiȘtergereAI PERFECTA DREPTATE!