DRAGOSTEA, TARAM DE BASM...

           Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

sursa: http://quadratus.wordpress.com

Ce inseamna IUBIREA ADEVARATA?...

Ce inseamna sa iubesti? Ce inseamna iubirea? Am ajuns la concluzia ca inseamna sa inveti sa lasi… sa te lasi vietii, sa lasi lucrurile sa se intample. Am lacrimi in ochi, dar nu sunt amare. Sunt lacrimi de emotie.

Ti s-a-intamplat vreodata sa te indragostesti, iar sentimentul asta sa nu vina dintr-o nevoie? Sa nu vina din nevoia de a fi protejata, sau admirata, sau vindecata? Daca ajungi la un echilibru sufletesc, ajungi sa iti dai seama ca nu ai nevoie de nimeni ca sa te simti intreg. Si intr-o stare ca asta, te indragostesti; mai pur decat niciodata…

Si doar intr-o stare ca asta esti perfect constienta ca a iubi inseama si sa accepti ca acea alta persoana are propria lupta cu sine insusi in viata asta, o lupta pe care din pacate trebuie sa o duca singur, ca fiecare dintre noi. Tu stii ca e totul bine atunci cand amandoi sunt bine.

Poti sa accepti asta, in ciuda sentimentului de dorinta? In ciuda a tot ceea ce vrei tu de la Univers sau de la un alt om? Poti? Eu cred ca daca poti sa accepti asta, iubesti cu adevarat… Iubesti viata si te iubesti pe tine si il iubesti cu ADEVARAT si pe el(ea).

Iti amintesti prima iubire? Iti amintesti cat de mult ai suferit atunci cand totul a luat sfarsit? Sentimentul de deznadejde, ca se sfarseste lumea, sentimentul de nedreptate si tradare. Si durere. Si apoi urmeaza si alte iubiri, ce parca seamana cu prima. “Dumnezeu iti da pana inveti lectia”. Pana la urma, toti oamenii din viata ta sunt lectii de viata. Ii atragi pe aceia de care ai nevoie ca sa satisfaci nevoia de vindecare a sufletului tau. Poti sa deschizi ochii si sa vezi asta?

Si mai ales… poti sa vezi ca uneori, iubirea inseamna nu doar bine, dar si suferinta? Nimic bun nu vine fara reversul sau. De fapt, asta e frumusetea vietii. Cu cat e mai pasional, cu atat doare mai tare. Trebuie sa fi descoperit ca totul in lume este ying si yang, lumina si intuneric si ca nu ar fi atat de frumos sa triesti, fara ele doua, exact asa cum sunt. Primesti, dai... ti se ia. Si primesti din nou in loc.

Bucura-te si iubeste! Si invata sa ii lasi pe oameni sa isi traiasca viata interioara, provocarile lor spirituale… lectiile lor de viata, sau poate dorintele lor cele mai ascunse. Si uneori, oricat de mult ne-am dori sa ii imprumutam cuiva drag aripile noastre si ochiul nostru interior, tot nu vom putea, pentru ca fiecare trebuie sa si le castige singur. "Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura. Acest lucru nu-l prea stiu oamenii, dar il stiu pasarile", spunea Lucian Blaga.

Accept. Si probabil, pentru prima data in viata mea, iubesc cu adevarat. Fara sa imi simt egou-ul ranit sau personalitatea anulata. Sunt cele mai nefaste sentimente si le simtim mereu din vulnerabilitate, din frica de singuratate, care se transforma in disperare…

Eu mi-am promis ca nu am sa mai simt niciodata in vaiata mea disperarea aia. Pentru ca… pentru ca… acum imi dau seama cat e de absurd sa iti lasi sufletul abandonat in acea senzatie de incatusare. Tu nu stii in momentele alea ce iti va aduce viitorul. Iar atunci cand dupa multa vreme reusesti sa te rupi de durere, lucruri bune se intampla iar tu realizezi ca… “asa a fost cel mai bine!”.

Si nu iti vine sa crezi ca atunci ai plans cu atata amar, cand astazi esti atat de fericit.

Ce inseamna sa iubesti? Ce inseamna iubirea?

…probabil ca fiecare isi are raspunsul sau unic la toate astea………………..

Iar si mai probabil, iubirea aia adevarata-adevarata este atunci cand ambii sunt bine, cand ambii si-au inteles sufletul...

sursa: http://www.garbo.ro

DEPENDENTA - SORA ALIENTA A IUBIRII

Cea mai exacta si perfecta definitie a dragostei pe care am citit-o vreodata ar fi: "Dragostea adevarata nu inseamna: nu pot sa traiesc fara tine, ci pot sa traiesc fara tine, dar nu vreau."

Constat cu tristete ca multi semeni confunda adictia emotionala cu dragostea. "Nu pot sa traiesc fara el", "viata mea n-are sens fara ea", "nu pot sa mai respir fara el". Va suna cunoscut?

Cine traieste intr-o dependenta emotionala de altcineva pina la un nivel aproape de patologie, este o persoana care are probleme serioase cu stima si increderea de sine.

O asemenea persoana aspira ca altcineva sa ii umple acel gol datorat absentei increderii in sine, imaturitatii emotionale sau poate a lipsei de iubire in copilarie, in perioada cea mai importanta a formarii structurilor personalitatii.

Persoana de care vorbim are nevoie ca altcineva sa o faca sa se simta ca merita sa fie iubita, sa se simta valoroasa, frumoasa, implinita, ea pe sine insasi fiind incapabila sa se aprecieze singura.

Asta o conditioneaza sa isi ataseaza pretuirea ei ca fiinta umana de reactia celuilalt. In timp isi transfera astfel, partial sau total, certificarea personala in celalalt, ba chiar si valoarea proprie in cele din urma. De aceea ea ajunge sa simta ca nu mai poate trai fara celalalt, ca nu mai poate respira fara celalalt. Pentru ca dintr-o fiinta creata initial pentru a fi o persoana intreaga si completa, ajunge un om ciopirtit.

Iar eventuala despartire de persoana de care este dependenta, ajunge sa fie la fel de traumatizanta ca amputarea brutala a unui membru. Pierderea partenerului ii anuleaza sensul vietii proprii pentru ca ea traieste simbiotic doar prin celalalt.

Pina acolo se ajunge, pentru ca ea nu isi mai traieste practic viata ei fireasca. E in alt film, unde viata proprie ii este directionata de regizorul ei, ci nu si-o traieste ea asa cum isi doreste. Daca se uita adinc in sine, va vedea ca de fapt atentia pe care o cere nu este neaparat cea venita de la EL, partenerul, ci este doar o nevoie pe care ea o are, un gol pe care il are de umplut in sufletul ei.

Dezechilibrul emotional le impiedica pe aceste persoane sa isi dea seama ca ei nu au nevoie neaparat si exclusiv de acea persoana cu tot ce reprezinta ea ci mai degraba au nevoie de un sot/partener, de o sotie/partenera care sa corespunda cu imaginea pe care ei si-au alcatuit-o in mintile lor ca ar fi acea persoana.

De multe ori se intimpla chiar ca personajul pe care si l-au imaginat in inimile lor sa nu aiba aproape nicio legatura cu persoana reala. Nu odata am ascultat descrieri de persoane pe care le cunosteam cit de cit, atit de diferite de realitate, incit incepusem sa am indoieli daca nu cumva se vorbea de altcineva. Pentru ca mi se descria cu totul alt personaj - cel din mintea ei doritoare si din imaginatia-i dependenta.

Ce este cel mai trist este ca din astfel de adictii teribile se poate ajunge la abuzuri grave si chiar la vieti pierdute. Uraganele emotionale care lovesc in constructii sentimentale subrede, produc tot atitea dezastre precum cele reale.

O persoana care se simte foarte bine in pielea ei, care isi apreciaza valoarea si frumusetea in mod independent, nu doar prin aprecierea celuilalt, nu numai ca nu va avea parte de astfel de caderi nefaste, ci dimpotriva, va atrage in viata ei intotdeauna persoane echilibrate si relatii implinitoare.

Sa aveti o primavara frumoasa, sa iubiti si sa fiti iubiti, insa fara a tinji dupa confirmarea valorii voastre in ochii nimanui. Valoarea voastra este numai si numai in voi, iar daca nu sunteti constienti ca ea este acolo, nici cei care se vor uita in ochii vostri nu o vor vedea.

sursa: http://www.kudika.ro

IUBIRE NECONDITIONATA

Copacul nu-i cere o favoare frunzei, chiar daca el o intretine. Soarele nu-i cere o favoare Pamantului, chiar daca el il lumineaza. Apa nu-i cere o favoare setei, chiar daca ea o potoleste. Mancarea nu-i cere o favoare foamei, chiar daca ea o stinge. Aerul nu iti cere o favoare tie, chiar daca el te tine in viata. Aceasta este natura. Acesta este exemplul pe care natura ni-l ofera.

Sa privesti lumea, fara sa iti doresti nimic de la ea. Sa stai in Nemiscarea Cosmica, fara sa iti doresti sa te misti. Sa stai in liniste, fara sa iti doresti nimic de la Liniste. Sa iubesti fiecare forma de existenta, fara sa iti doresti nimic de la viata. Sa il mangai pe cel de langa tine, fara sa astepti nimic de la el. Cum ar arata viata ta daca ai trai astfel?

Simpla ta prezenta poate schimba radical vietile celor din jurul tau. Nu mai sunt necesare cuvintele sau semnele daca in inima ta este iubire neconditionata pentru tot ceea ce poti concepe. Tu esti Iubirea Neconditionata. Si te-ai intrupat pentru a manifesta aceasta Iubire. Orice pretentie este o iluzie. Nu ai nevoie de nimic, deoarece ai totul deja.

Imagineaza-ti cum te-ai simti stand in admiratie completa fata de tot ceea ce te inconjoara. Simte Linistea in care exista natura. Frunzele, copacii, plantele. Acestea rezida in Liniste, fara a cere nimic de la viata. Ele au Liniste si, astfel, au Totul. Ce altceva le-ar mai trebui cand au Totul?

Copacul nu-i cere o favoare frunzei, chiar daca el o intretine. Soarele nu-i cere o favoare Pamantului, chiar daca el il lumineaza. Apa nu-i cere o favoare setei, chiar daca ea o potoleste. Mancarea nu-i cere o favoare foamei, chiar daca ea o stinge. Aerul nu iti cere o favoare tie, chiar daca el te tine in viata. Aceasta este natura. Acesta este exemplul pe care natura ni-l ofera.

Pentru cei care au ochi de vazut si urechi de auzit, acesta este mesajul care va poate schimba viata: priviti, fara a cere ceva de la elementul privit. Iubiti, fara a pretinde ceva de la elementul iubit. Mangaiati, fara a dori ceva de la elementul mangaiat. Aceasta este calea catre Libertate. Catre libertatea individuala, cat si catre libertatea comuna.

Stai in Liniste, chiar daca inca nu ai o relatie constienta cu Linistea. Opreste-te putin din analizat. Doar priveste. Observa. Si elibereaza-te de analiza. Priveste prin ochii Linistii si traieste viata ei. Linistea nu are nevoie de nimic, deoarece Ea se traieste pe Ea. Linistea se iubeste pe Sine, iar Iubirea Linistii de Sine se emana peste toate formele de existenta.

Linistea nu pretinde Liniste. Linistea nu doreste Liniste, deoarece Ea se are pe Ea. Asa esti si tu. Te ai pe Tine, iar odata ce realizezi ca in tine este Esenta Atotcreatoare, te trezesti la realitatea in care nu esti separat de nimic, iar daca devii Una cu Totul in mod constient, atunci te eliberezi de conditionalitate. Pretentiile si interesele se dizolva, deoarece realizezi ca a-ti dori ceva ce ai deja este o contrazicere.

Iubirea neconditionata este motorul Universului. Viata este pulsata din Inima lui Dumnezeu, prin Iubire Absoluta, lipsita de orice conditie sau preferinta. Viata se ofera cu Totul. Existenta ti s-a oferit cu Totul, iar daca iti vei deschide ochii, vei putea vedea cel mai pur si la indemana mesager: viata. Cele mai autentice mesaje iti sunt oferite chiar de catre viata, fara a pretinde nimic in schimbul invataturilor pe care le primesti. Viata te iubeste neconditionat, iar acum ai si tu ocazia sa ii urmezi exemplul.

De fapt, chiar viata te-a adus la aceste cuvinte. Iubirea te-a purtat catre aceste mesaje pentru a-ti umple Sufletul cu Lumina. Ai ajuns in locul unde ai cerut dintotdeauna sa fii. Fara de dorinte, fara de pretentii, fara de asteptari. Doar tu. In Liniste, in Iubire, in Pace, in Libertate, in Viata. Acesta este punctul pe care toti discipolii il cauta. Insa, nu ai nevoie de un maestru exterior pentru a ajunge aici, deoarece Maestrul Suprem salasluieste in tine. Viata este Maestrul. Tu esti discipolul. Si viata esti Tu. Observi acum ca Tu esti propriul tau Maestru?

Insa, daca traiesti de la nivelul dorintelor si al conditiilor, atunci sa fii sigur ca te-ai ratacit de Tine. Atunci inima iti este ingreunata cu ravne si zgomot. Inainte de a-ti dori ceva, fa pace cu ceea ce ai deja, pentru ca tot ceea ce ramane in intuneric, se va intoarce la tine pentru a se transforma in lumina. Nu fugi de intuneric, deoarece acesta trebuie vindecat. Intunericul fiintei noastre trebuie luminat. Intunericul s-a nascut doar pentru schimbarea la fata. Aceasta este dorinta intunericului: sa se lumineze. Indeplineste-i aceasta dorinta, caci astfel, luminand intunericul, te vei lumina si pe tine si iti vei intensifica propulsia in ascensiune.

Intunericul se vindeca prin Lumina. Tu esti Lumina. Priveste si emana Iubire Neconditionata, caci astfel vei inalta lumea, odata cu tine. Priveste-l prin compasiune pe cel care doreste sa te raneasca. Cineva te ataca doar pentru ca tu ai ceva ce el isi doreste, insa tu, ii vei explica faptul ca tot ceea ce este in tine, exista si in el. Nu te supara pe atacator, deoarece tu, prin Linistea ta, esti inatacabil.

Orice atac este un strigat dupa ajutor. Atacul se naste din suferinta. Atacul se naste din lipsa. De ce te-ai supara pe cineva care sufera? Ofera compasiune si iubire neconditionata, fara a dori recunoastere sau rasplata. Tu, doar ofera. Pentru ca ai la dispozitie Infinitul. Asa poti schimba lumea. Asa poti transforma orice viata si orice perceptie asupra vietii.

Stand in Liniste, esti de nezdruncinat. Linistea este spatiul in care se proiecteaza orice manifestare. Nimic nu te poate speria sau infricosa in dimensiunea Linistii. Dincolo de orice aparenta, dincolo de orice gand, dincolo de orice forma, dincolo de orice. Tu esti dincolo de orice, inaintea oricarei circumstante. Tu esti Insasi Linistea.

Asculta. Asculta fara a dori sa intelegi. Doar asculta, fara nicio dorinta. Priveste. Priveste fara a pretinde ceva. Doar priveste, fara nicio pretentie. Iubeste. Iubeste, fara a cere ceva. Doar iubeste, fara nicio cerinta. Sa traiesti viata fara a dori ceva de la ea, stiind ca ai viata. In Liniste. In Pace. In Iubire Neconditionata.

sursa: http://www.garbo.ro

IUBIREA GENEROASA si INDRAGOSTIREA

Iubirea generoasă înseamnă să ajuţi acel om să crească şi să prindă aripi, chiar dacă eşti conştient că aripile îl vor ajuta să zboare pe alte ceruri decât pe al tău...

Deşi există cu adevărat oameni care, ajunşi la o anumită maturitate emoţională şi la un anumit nivel spiritual, pot trăi iubirea plenar, mulţi încă nu cred că există aşa ceva, iar unii dintre noi avem sentimentul că iubim necondiţionat. Dar oare e aşa? Unde să fie adevărul?

Este evident faptul că fiecare dintre noi a simţit la un moment dat sau altul că se îndrăgosteşte. Deşi capacitatea de a eleva această trăire ne aparţine întru totul, îndrăgostirea nu este neaparat o opţiune. Ea apare şi te ia de multe ori pe nepusă masă. Avem de ales în sensul că putem trăi “nebuneşte” sau “pasional” aceste sentimente sau putem alege să cultivăm trăiri mai înalte, mai curate, mai generoase şi mai profunde.

Gelozia pasională, posesivitatea exprimată ca fiind ceva natural, ataşamentele bolnăvicioase, suferinţa şi dramele emoţionale reprezintă ceea ce consideră mulţi oameni a fi normal (Aşa e când te îndrăgosteşti şi nu poate fi altfel...). Probabil de aceea se spune că dragostea e o boală şi nu durează decât trei ani.... Dacă ne uităm mai bine în jur vom vedea că în lipsa dorinţei de a cultiva o iubire liberă, generoasă şi sinceră, peisajul e trist. Şi chiar este. Totuşi, există şi oameni cu adevărat generoşi şi frumoşi în suflet care atunci când iubesc, iubesc cu adevărat, iubesc pentru celălalt. Personal, am avut parte de iubirea unui astfel de om, iar la rândul meu am învăţat să fac diferenţa între ataşament şi iubire şi să cultiv trăiri care sunt şi pentru mine şi pentru celalălt o binecuvântare. Nu mă grăbesc să spun că am trecut toate testele în iubire pentru că mai am în faţă atâtea experienţe de trăit. Pot să spun însă că învăț să înalţ şi să trăiesc îndrăgostirea ca pe cea mai frumoasă stare de iubire, pentru că nu mă mai simt temător, nesigur și nerăbdător; pentru că trăiesc această stare prin toţi porii, cu răbdare, cu zâmbetul în suflet și căldură. De fapt, e o trăire care mă trăieşte și ceea ce fac eu este să o gust așa cum vine.

Acest mod de a înţelege şi de a trăi dragostea au venit după multe experienţe care m-au scos din cercul meu de confort şi m-au pus pe jar. Nedorindu-mi manifestările care apăreau la pachet cu îndrăgostirea, şi având lângă mine pe cineva care mă iubea necondiţionat, am început să caut un alt fel de a trăi îndrăgostirea şi de a iubi. Am găsit. Şi nu poate fi pus în cuvinte.

Unii spun că adevărata iubire vine cu timpul, prin convieţuire. Sunt de acord. Totuși am observat că uneori noi numim iubire obişnuinţa cu celălalt om, faptul că nu ne mai vedem singuri, fără acea persoană. Cumva, ne este comod să numim iubire o stare pasivă, o acceptare reciprocă tacită a tabieturilor și frica de singurătate. În situaţii criză, adevărata iubire se comportă la fel de generos şi înțelegător ca atunci când totul e bine. Nu pentru că ataşamentul este prea puternic şi nu ai altceva de făcut decât să înghiţi şi să accepţi orice, ci pentru că nu-ţi este teamă că te pierzi dacă vei iubi necondiţionat o altă persoană.

Iubirea necondiţionată nu înseamnă, după părerea mea, să treci cu vederea toate toanele şi egoismul celuilalt deşi în interior provoacă în tine tristeţe, nemulţumire şi neînţelegere. Asta înseamnă, de fapt, agăţare emoţională. Eu spun mai degrabă că iubirea adevărată înseamnă să înţelegi şi să simţi prin ce trece celălalt atunci când se manifestă cum se manifestă, să fii pregătit să-i oferi spaţiu dacă are nevoie (să ieşi din peisaj când trebuie) şi să îi respecţi dorinţele. Personal, simt că iubirea e constantă. Dacă azi simţi că iubeşti, mâine că urăşti, mi-e greu să înţeleg de ce s-ar mai numi iubire.

Iubirea generoasă nu înseamnă că tu nu-ţi doreşti nimic pentru tine sau pentru voi (aia e indiferenţă, amiciţie sau orice altceva). Iubirea generoasă înseamnă că în sufletul tău vrei acele lucruri doar dacă şi pentru celălalt sunt o binecuvântare, adică eşti dispus să laşi partenerul să plece fără să-i dăruieşti ce simţeai, dacă el aşa alege. Iubirea generoasă înseamnă să fii alături de celălalt cu blândeţe chiar şi atunci când sufletul lui caută altceva şi nu pe tine. Iubirea generoasă înseamnă să ajuţi acel om să crească şi să prindă aripi, chiar dacă eşti conştient că aripile îl vor ajuta să zboare pe alte ceruri decât pe al tău... Iubirea generoasă înseamnă să te rogi pentru fericirea celuilalt chiar dacă fericirea lui nu e în braţele tale. Da, se poate şi există oameni care iubesc aşa... şi sunt printre noi...

Vreau să o/ îl fac fericit!  Spunem mulţi când ne îndrăgostim. Da, dar ea/ el îşi doreşte de la mine acest lucru? Are nevoie de iubirea mea ca să fie fericit/ă? Ori vrem dragoste cu sila sub intenţii generoase? Mintea cunoaşte suficiente pretexte să-şi motiveze nevoile egoiste.

Dragostea pentru celălalt are răbdare, priveşte cu ochi plini de iubire alesul chiar şi atunci când alegerile lui nu ne privesc sau nu ne includ. Dragostea pentru celălalt îşi doreşte să dăruiască tot ce are mai frumos, mai curat şi mai pur dacă porţile i se deschid. Iar dacă teama a pus stăpânire pe alesul nostru, avem răbdare să-şi topească zidurile cu care s-a împrejmuit, fără să batem cu picioarele în uşă sau să lovim pereţii ca să îi dărâmăm. Nu asediem cetatea dacă el/ ea s-a retras acolo. Ne retragem şi noi. În acest timp, putem să-l susţinem energetic, transmiţându-i constant iubire, lumină, gânduri generoase, căldură şi compasiune. Lucrarea interioară ne priveşte, atât pe noi, cât şi pe parteneri. Este posibil ca iubirea să scoată la suprafaţă răni, dar nu ca să le răscolească, ci ca să le vindece... cu răbdare şi blândeţe. Iar dacă celălalt nu este pregătit să renunţe la ataşamentul faţă de rănile sale, nu putem insista să-l vindecăm. Îi dăm spaţiu...

Dacă ceea ce căutăm în viaţă este doar confortul sentimental şi material atunci n-are niciun rost să ne batem capul cu adevărata iubire, iubirea pentru celălalt, iubirea care îl ajută să crească pe toate planurile şi în acelaşi timp ne înalţă şi pe noi ca iubiţi. Spun asta pentru că înainte să ajungi la această dragoste, treci prin foc şi simţi că te arzi, că te pierzi. Ca și cum eşti aruncat din patul tău cald, şi pus faţă în faţă cu nişte adevăruri incomode despre tine. Oare câţi dintre noi îşi doresc cu adevărat să se privească în oglindă? Ei bine, doar cu o voinţă puternică şi curaj putem ajunge să înţelegem şi să fim trăiţi de o iubire generoasă, trează. Eu nu am dat încă toate testele iubirii, dar mă simt pregătit să ofer tot ce am mai bun. Anii încă se desfăşoară în faţa mea cu toată experienţa pe care o pot aduce, dar sufleteşte mă simt echipat... şi cel mai important dintre toate, îmi doresc cu ardoare să contribui în viaţa alesei mele în modul cel mai profund, cel mai generos şi cel mai plin de iubire...

sursa: http://atractiasuccesului.blogspot.ro

RELATIILE PARAZIT

Parazitii sunt scaiul tau, blestemul tau, cei care iti declara raspicat dragostea, insa se folosesc de aceasta dragoste inspre beneficiul personal. Descopera care sunt cele 11 semne ale relatiilor Ofer-Primesc!

In iubire, sa nu-ti pui niciodata sufletul pe tava...

Parazitii intra pe nesimtite in viata ta. Nici nu-ti dai seama cum, de ce si de unde te-ai pricopsit cu ei. Parazitii intra pe nesimtite in inima ta. Traiesc de pe urma ta. Se hranesc cu sufletul tau, din si cu viata ta. Iti folosesc energia, resursele, uneori chiar viata ta, munca ta, pentru a supravietui si a le fi bine. Se hranesc cu ceea ce esti, cu ceea ce oferi. Si cu cat oferi mai mult, cu atat ei ofera mai putin si cer mai mult...

Parazitii cer bani, favoruri, timp. Cer multa intelegere si mult sprijin si ajutor emotional. Esueaza in schimb in a oferi ceva similar. Parazitii te storc de energie si de viata. Obiceiul lor zilnic este sa profite de tine si sa te exploateze… In favoarea lor evident… In timp ce tu te usuci, parazitii infloresc de pe urma ta. Se vede in privire, li se citeste in zambet, in felul in care merg, in felul in care indraznesc sa-ti ceara, in “inocenta” cu care te manipuleaza sa faci lucruri pe care ar fi firesc si normal sa le efectueze pe cont propriu.

Parazitii te manipuleaza cu tactici mestesugite. In cele din urma ajungi sa crezi ca tu esti cel care nu poate supravietui fara ei, nu invers, cum ar sta lucrurile practic... Teoretic, parazitii te trec prin foc si sabie, prin sentimente de vina, rusine sau frica daca ai curajul sa spui “nu. Nu vreau sa fac acest lucru pentru tine. Nu din nou.” Sau daca le adresezi o scurta rugaminte de a te ajuta... Parazitii sunt scaiul tau, blestemul tau, cei care iti declara raspicat dragostea, insa se folosesc de aceasta dragoste inspre beneficiul personal. Parazitii gasesc mereu scuze umile pentru a “NU” face ceva si destul de justificabile pentru ca tu sa te simti vinovat ca le-ai cerut asa ceva.

Dependenti de tine, parazitii te fac sa fii tu dependent de ei. Par a nu avea o constiinta. Nici moralitate, nici simtul dreptatii sau al contabilitatii atunci cand vine vorba de “a da” si “a lua”. Te percep drept slab, surprinzator, dar chiar asa... in ciuda a tot ce faci pentru ei. Traiesc din faptul ca tu traiesti. Descopera in fiecare “da” pe care il spui optiunea usoara de a trai pe seama altcuiva cu orice pret…. emotional, financiar sau chiar fizic… pretul tau de fapt. Iar in timp ce ei sunt fericiti fiindca primesc, primesc si iar primesc, tu suferi fiindca mai mult de atat nu poti sa dai.

Relatiile parazit: Gazda OFERA neconditionat, Parazitul PRIMESTE etern

"Iubirea este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze." Oare?

In biologie, simbioza este o relatie simpla si in ton cu natura. Doua organisme sunt intr-o relatie reciproca, de pe urma careia beneficiaza si trag foloase ambele. Daca de pe urma unei relatii dintre doua organisme beneficiaza unul singur, atunci avem de-a face cu o relatie parazit. Unul “da”. Acela este “organismul gazda”. Unul primeste. Acela este “organismul parazit”.

Casatoria si relatiile de iubire sunt menite sa fie relatii reciproce, nu relatii parazit. Ce poate sa fie mai frumos si mai natural decat doi oameni care aduc intr-o relatie tot ceea ce au ei mai bun, mai diferit? Ce poate fi mai frumos decat doi oameni care in ciuda faptului ca aduc intr-o relatie si slabiciunile si defectele lor, incearca sa le cizeleze si, dintr-un motiv anume, se simt mai fericiti impreuna decat separat?

Ce poate fi mai frumos decat sa oferi din inima, fara sa te simti obligat sau vinovat? Relatiile reciproce sunt fara doar si poate varianta sanatoasa de relatii. Pentru ca ambii parteneri se simt inspirati sa fie mai buni, mai rabdatori, sa dea tot ce au mai bun... Pentru ca nu vor simti frustrare, nu se vor simti nemultumiti, inselati, manipulati sau “prostiti”…

Chiar daca esti partenerul-gazda sau partenerul-parazit, ar fi bine sa intelegi ca o relatie parazit nu este cea mai sanatoasa si nu poate dura la nesfarsit. Ia masuri daca te afli intr-o astfel de relatie!

Cum sa recunosti daca te afli intr-o Relatie Parazit. 11 Semne ale Relatiilor Ofer-Primesc

Iata care sunt, conform blogului, blog.californiapsychics.com semnele unei relatii parazit. Te afli intr-o relatie-parazit daca:

- petrecerea timpului alaturi de partenerul tau te epuizeaza si te sleieste spiritual, emotional sau chiar fizic.

- ti se cer in permanenta favoruri pana la limita in care pot fi considerate abuzive sau excesive (daca favorurile vin doar de o singura parte si reciprocitatea lor este aproape nula).

- te afli permanent in postura de “salvator al celuilalt” si celalalt recurge in permanenta la tine pentru a-i rezolva propriile nevoi sau probleme

- partenerul iti solicita ajutorul in orice aspect al vietii chiar daca uneori chestiunile in care ti se cere sprijinul pot fi rezolvate cu usurinta de catre oricine.

- atunci cand soliciti la randul tau o favoare sau ai nevoie de sprijinul si ajutorul partenerului, te lovesti de un refuz clar justificat prin motive si scuze diverse si justificabile. Practic, partenerul tau este incapabil sa iti ofere sprijin atunci cand ai nevoie. Uneori celalalt poate manipula intr-o asa masura incat te poate face sa te simti vinovat ca ai indraznit sa faci acest gest.

- simti ca porti nu doar responsabilitatea propriei vieti, ci si a vietii partenerului tau.

- majoritatea conversatiilor se invart in jurul nevoilor  partenerului tau

- partenerul tau pare adesea ca “este plictisit” cu tine si iti solicita bani pentru a face ceva “incitant”.

- ai o problema care te ingrijoreaza si vrei sa o discuti cu partenerul tau, insa dupa cateva minute de conversatie iti spune: “sunt prea obosit sa vorbim acum; am nevoie sa dorm.”

- esti singur care plateste cheltuielile de intretinere desi locuiti impreuna de ceva timp.

- ai manifestat disponibilitate pentru a-l asculta pe partenerul tau plangandu-se toata noaptea despre felul in care se simte fiindca nu si-a gasit un job, insa dimineata tu esti cea care trebuie sa se duca la job pe jumatate adormita in timp ce el sta in pat toata ziua, dormind si odihnindu-se.

sursa: http://www.garbo.ro

PUTEREA UNEI IMBRATISARI

“Milioane și milioane de ani și tot nu mi-ar putea da jumătate din timpul suficient pentru a descrie acea mică clipă de eternitate când îți pui brațele în jurul meu și eu îmi pun brațele în jurul tău.” - Jacques Prevert 

Uităm că suntem ființe umane înzestrate cu harul de a dărui căldură. Ne folosim trupurile cum ne folosim mașina, hainele sau încălțămintea. Uneori mai rău. Tindem să ne înstrăinăm de cea mai frumoasă calitate a noastră: afectivitatea. Undeva, în interiorul acestor corpuri există o sursă de căldură, combustilul necesar pentru a ne dezvolta fizic, psihic și spiritual; pentru a crește tot mai frumos, asemenea unei flori care se lasă pătrunsă de Soare în miezul ființei sale...

Suntem și flori. Fiecare dintre noi, iar sursa noastră de căldură se îmbogățește cu fiecare îmbrățișare dăruită și primită. Dar nu, nu vorbesc despre acele îmbrățișări automatizate, lipsite de suflet. Intimitatea moare când doi oameni se apropie fără să fie prezenți cu adevărat. Dar ce conexiune minunată se creează atunci când te deschizi...! O sămânță aflată în pământ este în siguranță, pusă la adăpost de pericolele exterioare. O floare care a avut curajul să străpungă întunericul și să se arate în toată frumusetea ei este vulnerabilă. Oricând o pală de vânt mai puternică o poate frânge. Cineva o poate rupe. Dar nimic nu îi întrece gingășia, puritatea și parfumul...

„Nu există îmbrățișare rea. Există doar îmbrățișări bune și îmbrățișări grozave”. Dave Ross

O îmbrățișare este o încărcare cu căldură și energie vitală. Mă refer la acea îmbrățișare prelungă, gustată, prezentă. O îmbrățișare în care îți rezervi timp să simți căldura trupului unei prietene dragi, a fratelui, a surorii, a mamei, a tatălui. Apropierea maximă a inimilor. Cea mai intensă conexiune. Ca și sărutul, ca și două mâini care se ating. Mi se par cele mai  intime și mai pline de însemnătate gesturi pe care doi oameni le pot face. Cu mențiunea că sărutul se dăruiește bineînțeles doar acelei persoane speciale de care ești îndrăgostit și cu care te afli într-o relație intimă.
Obișnuiam să mă rezum la superficialul pupat pe obraz cu cele mai dragi persoane. Nu pentru că nu-mi doream o altfel de apropiere, ci pentru că-mi era jenă. Ce or să zică ei despre mine? Vezi bine că nici cei din jur nu sunt obișnuiți să-și deschidă mintea, sufletul și trupul pentru o conexiune mai profundă. Pentru că astea sunt vremurile pe care le trăim. Slavă Domnului totuși că mai există printre noi ființe frumoase și calde. Sunt binecuvântat să mă aflu în prezența unor astfel de oameni, de la care am învățat să-mi deschid sufletul în îmbrățișarea lor. Încă mai simt opreliști uneori, dar bariera care odată era, s-a rupt. Ceva s-a schimbat.

 „Îmbrăţişarea e un preludiu care trezeşte simţurile”. Liviu Rebreanu

Mi se pare o comunicare intimă, profundă. Noi generăm cu adevărat căldură în acest fel. Dăruim și ne încărcăm. Avem nevoie de ea așa cum deșertul are nevoie de ploaie... Cineva drag m-a întrebat într-o zi de ce oare oamenii simt să aibă un contact cât mai strâns cu persoanele iubite, de ce nu e suficient să le vedem și să le auzim. Eu cred că cele 5 simțuri ne-au fost dăruite pentru a experimenta apropierea de ființele dragi și că dintre toate, posibilitatea de a atinge și de a simți căldura altui corp este cea mai importantă. Cei care nu văd și cei care nu aud pot avea o viață interioară bogată dacă primesc îmbrățișări și mângâieri din partea persoanelor iubite. Dar mă îndoiesc că cineva care aude și vede poate rămâne viu în interior dacă nu simte pe termen lung contactul fizic plin de căldură cu celelalte ființe... De asta suntem ființe sociale. Altfel, am fi câțiva sălbatici care trăiesc izolați unii de ceilalți și asta ne-ar fi natura.

Cercetătorii în știință spun că în timpul unei îmbrățișări cu o ființă dragă, iubită, creierul nostru secretă o substanță numită oxitocină, supranumit hormonul iubirii. Nu mă surprinde. În unele țări, pe străzi, uneori se oferă trecătorilor îmbrățișări care nu costă nimic. Pare amuzant, dar chiar și așa, oamenii se luminează la chip și pleacă mai departe zâmbind. Le place. Sunt străini care îmbrățișează alți străini. Și ce dacă? Acele persoane care oferă îmbrățișări trecătorilor sunt firi calde, deschise și au o energie benefică. Și contează. Ele fac o diferență enormă în viața acelor oameni.

„O atingere uşoară e iubirea. Sub mângâierea ei înfloreşti în tihnă”. Gwendolyn Brooks

Oare omenirea nu tinde să se alieneze și din cauza lipsei afecțiunii? Cred cu tărie că aceasta este una dintre cauzele de bază ale înstrăinării, îmbolnăvirii și ale morții lente a sufletului. Comunicarea cu cei din jurul nostru nu înseamnă doar schimbul de cuvinte, deși și acestea au o greutate semnificativă în relațiile noastre. Comunicarea include și mesajele non-verbale pe care ni le transmitem unii altora, și în special contactul fizic. De exemplu, este demonstrat faptul că dacă cineva ne atinge în timp ce ne spune un lucru banal sau ne adresează o întrebare, capacitatea noastră de atenție și deschidere către celălalt sporește.

Când simți o persoană mereu închisă și rece, fii sigur că îi lipsesc îmbrățișările calde, mângâierile și contactul intim al mâinilor cu mâinile altor persoane dragi. Însă primul pas începe cu noi. Nu putem da vina pe ceilalți. Când noi ne deschidem sufletul și ceilalți o fac. O îmbrățișare sinceră, prezentă, plină de suflet și caldă are puterea să vindece, să facă miracole și să trezească la viață un suflet atrofiat. Dar ca să poți primi ori dărui cuiva o astfel de îmbrățișare trebuie ca tu însuți să te iubești. Iar ca să te iubești trebuie să te reconectezi la propriul miez și să înțelegi că ești o ființă care poate genera lumină,  căldură și energie vitală.  Nu te vei putea simți pătruns cu adevărat de afecțiunea altui om dacă nu ai sufletul trezit. 

De aceea, avem nevoie de când ne naștem de mângârierile și îmbrățișarea părinților. Pentru că depindem de ele. Totuși, chiar dacă în copilărie nu am simțit că am primit atât cât aveam nevoie, putem învăța să ne cultivăm căldura sufletească, pacea, lumina și energia pozitivă.  E mai greu, însă dacă ai în jurul tău măcar un om trezit poți învăța de la el. Totul e să vrei.

Spune-mi când a fost ultima oară în care te-ai abandonat în îmbrățișarea unei persoane dragi? Când ai avut curajul să te deschizi, să lași pe altcineva să-ți simtă sufletul și căldura trupului? Spune-mi când ai ținut în mâna ta mâna altei persoane fiind cu adevărat prezent în acel gest? Ce te reține să începi de astăzi? Crede-mă, doar primul pas pare mai greu. Oamenii își deschid sufletul când sunt îmbrățișați cu dragoste. Și ce este mai frumos decât comuniunea a două suflete? Personal, sunt de părere să te apropii în felul acesta de persoanele apropiate, prieteni și rude. Știu că o relație intimă cu cineva anume (mă refer de sex opus) este unică și nu se poate reproduce cu altcineva. Deci nu mă refer la genul acela de afecțiune.

Gândește-te la o persoană anume cu care vrei să faci acest pas. Poate din familie. Și apoi fă-l. Cu sinceritate, relaxat și cu toată căldură de care te simți capabil. Cu cât o faci mai mult, cu atât devine mai natural. Până la urmă, îmbrățișarea este o conexiune naturală...






sursa: http://atractiasuccesului.blogspot.ro