A
fost odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când
înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau
în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste
din ele. Ramurile lui arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat!
Un
băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a
obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce e mare şi bătrân se poate
îndrăgosti de ceea ce e mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că
el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit
de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce e mai mare decât
el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi
îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar,
copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub
el. Ramurile lui erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să
le poată atinge, pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna
gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego,
acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi
atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi
atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar,
ori de câte ori venea copilul, arborele îşi plecă ramurile. Când micuţul îi
mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de
fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva;
egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul
a crescut. Uneori, dormea la poalele copacului, alteori îi mânca fructele, sau
purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi
fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în
timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând
cum băiatul poartă o cunună din florile lui, dansând cu ea, copacul se simţea
fericit. Îl încuraja cu ramurile; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut
şi mai mare. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale.
Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna
fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit
decât atunci când altcineva îl reconfortează...
Timpul
a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea
ambiţiile lui. Trebuia să-şi treacă examenele, să-şi facă prieteni... De aceea,
a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o
nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului lui:
„Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii. Ea nu este
altceva decât o continuă aşteptare.
Când
băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o
simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se
putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul
s-a făcut mare, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce
mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai
puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile lui
lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea
prin apropiere, copacul i-a strigat: „Hei! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu
mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să
te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi ca să vin
la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de
ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea
reprezintă propria-i răsplată.
Uimit,
copacul i-a spus băiatului: „N-o să mai vii decât dacă îţi dau ceva? Îţi dau
tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar
iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din
păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem
bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de
fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm
şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi
ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la
fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi
prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem
nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Noi nu avem nevoie nici
de bani”.
Băiatul
i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde
pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar
aceasta este cea mai mare nevoie a lui.
Copacul
s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În
felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat
în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În
graba lui, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit
din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu
este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi
decât nefericire.
Băiatul
nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i
păsa. Adevărata lui mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta
de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul
nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu
ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au
trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o
mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga lui
fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se
alina. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga lui fiinţă era în agonie.
După
mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a
spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină
cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un
lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul
a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a
răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum vreau să-mi fac o casă. Îmi
poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să
stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte
creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care
trăiesc e mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi
nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi
construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un
topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul,
dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate
membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este
întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul
a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a
construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un
simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige,
dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului.
Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un
efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino,
iubitul meu”.
Timpul
a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a
venit şi s-a aşezat lângă copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru
tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi
face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai
mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus:
„Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin
barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a
câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai
repede. Voi aştepta mereu întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat
trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac n-a
mai rămas decât rădăcină, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea
celui iubit. A aşteptat, conştient că nu mai avea nimic de oferit. Poate că
bărbatul nu se va mai întoarce niciodată? Egoul nu se duce decât
acolo unde are ceva de câştigat.
Odată,
m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat
departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi
rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu
mai e în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de
sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el.
Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că n-ar mai veni nici dacă mi-ar auzi
strigătul, căci nu mai am nimic să-i dau, iar el nu înţelege decât acest
limbaj. Egoul nu înţelege decât limbajul primirii. Iubirea vorbeşte
limbajul dăruirii.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu